Ziua Mondială a Teatrului a fost creată de “Institutul Internaţional de Teatru” (cea mai importantă organizaţie internaţională neguvernamentală din domeniul artelor spectacolului) în cadrul Congresului Mondial de la Viena în anul 1961 şi a fost sărbătorită prima oară un an mai tarziu, la 27 martie, ziua în care se deschidea stagiunea “Teatrului Naţiunilor” din Paris. De atunci, în fiecare an, pe 27 martie, artiştii şi publicul, celebrează Ziua Mondială a Teatrului.
În fiecare an, o personalitate din domeniul culturii este invitată să-şi exprime gândurile legate de acest eveniment, într-un mesaj internaţional, care se difuzează în lumea întreagă, în zeci de limbi. Mesajul internaţional din acest an este semnat de Dario Fo, dramaturg, regizor de teatru, actor, compozitor italian şi laureat al “Premiului Nobel pentru Literatură” în 1997.
Dario Fo:
În urmă cu mult timp, Puterea a rezolvat problema intoleranţei faţă de actorii Commedia dell’Arte prin exilarea lor în afara ţării.
Astăzi, actorii şi companiile de teatru se chinuie să găsească scene publice, teatre şi spectatori, din cauza crizei.
Prin urmare, conducătorii nu mai sunt preocupaţi de problema controlului asupra celor care se exprimă cu ironie şi sarcasm, din moment ce nu mai e niciun loc pentru actori, şi nici public căruia să i se adreseze.
Din contră, în timpul Renaşterii, cei care deţineau puterea în Italia erau nevoiţi să depună un efort semnificativ pentru a-i ţine pe comedianţi (Commedianti) la distanţă, deoarece aceştia din urmă se bucurau de o mare audienţă.
Se ştie că marele exil al actorilor de Commedia dell’Arte a avut loc în secolul contra-Reformei, când s-a decretat desfiinţarea tuturor spaţiilor teatrale, mai ales în Roma, unde au fost acuzaţi de ofensă la adresa oraşului sfânt. În 1697, Papa Inocenţiu XII [..] a ordonat demolarea Teatrului Tordinona, unde, potrivit moraliştilor, se puseseră în scenă cele mai multe piese obscene.
În perioada contra-Reformei, cardinalul Carlo Borromeo, care era activ în nordul Italiei, s-a dedicat salvării «copiilor din Milan», stabilind o distincţie clară între artă, ca formă supremă de educaţie spirituală, şi teatru, ca manifestare a profanului şi a vanităţii. Într-o scrisoare adresată colaboratorilor săi, acesta se exprimă mai mult sau mai puţin după cum urmează: «Preocupaţi fiind cu eradicarea buruienilor, am făcut tot ce am putut ca să ardem texte care conţineau discursuri degradante, ca să le ştergem din memoria omenirii, şi în acelaşi timp să îi aducem în faţa justiţiei pe cei care publicau asemenea texte. Cu toate acestea, se vede că, în timp ce dormeam, Răul a lucrat cu şi mai multă şiretenie. Ce se vede cu ochiul pătrunde mult mai bine în suflet decât ce se citeşte în asemenea cărţi! Cuvântul vorbit însoţit de gestul potrivit fac mult mai multă stricăciune în minţile adolescentelor şi ale fetelor tinere decât cuvântul mort tipărit în cărţi. Prin urmare, se impune ca măsură de urgenţă să scăpăm oraşele noastre de teatre şi regizori, aşa cum facem şi cu sufletele nedorite».
Astfel, singura soluţie pentru criză se află în speranţa unei alte mari expulzări organizate împotriva noastră şi mai ales împotriva tinerilor care doresc să deprindă arta teatrului: o nouă diasporă de Commedianti, de regizori care ar beneficia nespus dintr-o asemenea poziţie de dragul unei noi reprezentaţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu